Avem doar două variante pentru care credem în Dumnezeu. Prima este frica de a nu fi pedepsiți cu iadul veșnic dacă nu credem și a doua este dragostea pe care un Dumnezeu atotputernic ne-o poartă fiecăruia dintre noi în mod individual. Cele două variante sunt diametral opuse și generează două teologii foarte diferite. Prima teologie se bazează pe dogme și doctrine obligatorii care înlocuiesc Legea din V.T. cu o lege nouă tot atât de ineficientă ca și cea veche. A doua teologie este bazată pe învățăturile lui Isus (Iisus) dar care nu sunt încrustate cu litere imutabile în conținutul unor dogme sau doctrine fixe ci pe o experiență personală a celui credincios care realizează cu ajutorul lui Dumnezeu un sens viu al acestor învățături în viața sa.

Teza fundamentală a Creștinismului este mântuirea prin credința personală a celui sau celei în cauză. Din nefericire această teză a fost pervertită într-o pseudo știință materializată în dogmele și doctrinele creștine. Aceste dogme și doctrine înlocuiesc experiența unică a credinței personale cu o știință incoerentă și de aceea falsă. Una este să crezi în Dumnezeu și alta este să crezi în ceea ce spun dogmele și doctrinele religioase despre El. Credința ca valoare spirituală a fost denaturată prin deplasarea de la a crede în Dumnezeu la obligația de a crede tot felul de teorii despre El. Nu ești bun Creștin, se spune, dacă nu crezi ce spune un cult sau altul despre Dumnezeu și consideri dogmele și doctrinele tuturor confesiunilor creștine relative și neconcludente. Cu alte cuvinte, pentru ca cineva să fie recunoscut ca un autentic sau ca o autentică credincioasă creștină trebuie cu necesitate să se aboneze la un set de credințe oferite dea gata de una dintre denominațiunile creștine. Chiar existența atât de multor dogme și doctrine creștine care se contrazic între ele este de fapt un refuz al acestui principiu greșit dar care totuși se practică pe scară largă din considerente instituționale. Există atât de multe doctrine creștine tocmai pentru că nici una dintre ele nu mulțumește cu adevărat pe credincioși și pe credincioase.

Ce se întâmplă atunci când în loc să alergi de la o organizație religioasă la alta într-o alergare nefolositoare după așa zisa doctrina corectă ajungi să respingi toate dogmele și doctrinele fixe ale tuturor denominațiunilor creștine? Rămâne experiența personală care se validează prin cea ce trăiește fiecare individ în parte în viața de fiecare zi într-o relație și experiență personală cu Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este un dar pe care îl primește fiecare individ în parte de la El. Credința obligatorie în dogmele și doctrinele Bisericilor instituționale este o încercare forțată de a îl reduce pe credincios de la rolul de centru al vieții spirituale la funcția de participant la o masă de manevră care întărește prin numărul mare de membrii autoritatea instituțiilor bisericești.

Credința este ceva personal și nu este credința în dogme și doctrine ci este credința în Persoana lui Dumnezeu. Este o mare diferența deoarece Dumnezeu care este infinit nu poate fi redus la nici un fel de dogme și doctrine care prin definiție au un caracter finit. Dragostea nu este doar o dogmă care trebuie știută pe de rost de fiecare Creștin este o experiență practică a celui credincios și este o modalitate prin care fiecare individ experimentează direct în viața sa învățăturile lui Isus (Iisus). Transformarea obligativității dragostei creștine într-o doctrină care se recită în mod curent de la amvoane poate să ajungă să nu mai aibă nici o legătură cu viața de fiecare zi a celor credincioși. Se înlocuiește trăirea personală cu o formă goală de conținut care devine un surogat ce ține loc de factorul original. Niciodată trăirile unei dragoste reale nu se exprimă în public într-un mod declarativ și nu se adresează unei mase generice de oameni ci se îndreaptă către persoane concrete cu defecte și calități.

Credința reală în Dumnezeu este întotdeauna însoțită și de o știință autentică care vine de la El. Atât credința cât și știința care o însoțește nu se bazează pe învățăturile cultelor creștine ci se bazează pe revelația pe care o dă Dumnezeu fiecărei persoane în parte. Credința personală ne mântuiește și nu credința Bisericii instituționale Ortodoxe, Romano-catolice, Greco-catolice, Protestante, Reformate, Baptiste, Penticostale, Adventiste, Metodiste etc. Este posibil să avem o credință personală care nu se potrivește cu credința nici unei organizații religioase adică cu nici una dintre dogmele și doctrinele oficiale existente. Aceasta nu diminuează cu nimic valoarea credinței noastre personale dacă în baza ei putem să atingem cote înalte de practică a vieții creștine bazate pe o relație personală cu Dumnezeu.